Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Între literatura europeană şi istoria religiilor

        de Ion Buzera

Vârful de formă al scrisului eseistico-erudit din perioada interbelică este atins de Eliade în volumul Insula lui Euthanasius (1943), în care interpretarea propriu-zisă a literaturii este anturată puternic de (cu toate că nu şi sprijinită la fel de sistematic pe) texte subsumabile istoriei religiilor şi de recenzii foarte elaborate, de tip anglo-saxon. Faţă de volumele precedente din serie (Solilocvii, Oceanografie, Fragmentarium), patosul scriiturii e mai sobru, iar arhitectura ideatică mai elaborată. Rămâne miza pe „concretul” experienţei, vizionat în formate mult mai generoase. Preocuparea esenţială a autorului este aceea de urmări câteva teme cu o încărcătură subiectivă mai mică, aş zice: cât mai mică. E un efort epistemologic de o clară consecvenţă, o încercare de a se detaşa de eu, partea a treia a cărţii –  Jurnal de lectură  –  fiind instructivă în acest sens: se poate observa cum interesele personale sunt aproape integral convertite în ceea ce numea, în altă parte, „obiectivitate”, ideea de „jurnal” nefiind aici altceva decât o pură convenţie. Totuşi, la un nivel de adâncime, impersonalitatea nu rezistă. Când, de pildă, scrie următoarele despre autorul englez: „Butler ştia că adevăratul curaj nu constă în a spune da sau nu în faţa unei realităţi – ci în păstrarea autonomiei inteligenţei, în examinarea atentă a faptelor şi a adevărurilor, în respingerea  şi acceptarea unor anumite (s. a., n. m., IB) lucruri. Anumite lucruri – adică conforme gândirii sale. „Autobiografie” – nu dogmă teologică. „Autobiografie” – nu înglobare totală în curentul de opinie contar, curentul evoluţionist.”, nu face altceva decât să schiţeze un autoportret. De altfel, după cum este ştiut, în întreaga operă a lui Eliade, eul poate cunoaşte cele mai neaşteptate resurgenţe, dar şi „camuflaje” la fel de bizare: e un joc de-a ocultarea şi manifestarea care nu numai că, de multe ori, l-a pus într-o lumină inconvenabilă, dar l-a şi expus unor neînţelegeri majore.    
Eliade era mai mult decât pregătit pentru o carieră de istoric al literaturilor europene (parcurge operele complete, are un spirit de observaţie acut în materie de topoi decisivi, teme neobservate până la el şi „colaborări” mitologie-literatură, contextuează multiplu şi impecabil documentat, vede bine atât liniile de forţă, cât şi bogăţia oferită de o întreag㠄literatură secundară”, lansează ipoteze fascinante şi riguroase), dar – în acelaşi timp – se manifestă din plin şi implicaţia că nu se poate mulţumi cu atât. Insula... e un spaţiu de negociere şi, poate, dispută: comentarea literaturii nu va fi ocolită (devenind tot mai „subiectivă”, mai repliată diaristic), dar nu va fi, nici pe departe, obiectul principal de interes, iată principala concluzie pe care o putem trage în această privinţă.  
Concilierea intervine în acele texte în care competenţele pot fuziona fără fricţiuni prea mari. Primele două articole (despre Eminescu şi Julien Green) sunt aproape de specificul criticii arhetipale şi interesează direct evoluţia discursului exegetic în literatura română: este un tip de abordare care a cunoscut consacrarea teoretică în Anatomy of Criticism (1957) a lui N. Frye (autor despre care Eliade va scrie în Jurnal o notă nu tocmai favorabilă), dar care a iradiat în foarte multe variante. Să amintim că, tocmai din pricina consecinţelor riscante ale metodei, Frye a fost extrem de precaut în privinţa specificului literar, chiar dacă, bineînţeles, nu a reuşit să închidă toate circuitele „transcendenţei” literare. Abordarea lui a fost aceea a „imanentizării” literare a arhetipului („Arhetipul este simbolul care leagă între ele diverse poeme”), ceea ce, în fond, pe de o parte, nu face decât să anunţe noţiunea intertextualităţii, iar pe de altă parte recuperează literar şi diverse zone mitice. Este ceea ce gândise şi Eliade („Intuit de un creator, un anumit simbol intervine într-o operă de artă şi o organizează cu o coerenţă a lui proprie, cu o „logic㔠absconsă, fără ca poetul să-şi dea totdeauna seama de sensul, proporţiile sau valenţele acestui simbol”, Insula lui Euthanasius – o aserţiune foarte în spiritul lui Frye) şi mulţi alţii după el. 
     Atunci când, în finalul articolului despre Julien Green, scria: „Problema este dacă aceste „amintiri memoriale” sunt pur şi simplu moşteniri „întunecate” (cum cred psihanaliştii) sau îşi au o origine nobilă; dacă simbolismul tradiţional îşi are originea în anumite tropisme sau automatisme inferioare sau într-o „metafizic㔠de o perfectă coerenţă şi claritate...”,  Mircea Eliade nu numai că răspunsese la întrebare şi va continua să răspundă cam în acelaşi fel în Insula lui Euthanasius (ambele texte apărând prima dată în 1939: primul cel despre Green, al doilea cel despre Eminescu), care studiază arhetipul edenic în Cezara, dar se şi lansase într-un tip de hermeneutică literară interesată în „devoalarea” bogatului substrat mitic al literaturii. Deşi nu este (încă) citat, Jung este deja un fel de referinţă alternativă, căci Eliade recuză repetat şi dur freudismul. Totuşi, să spun şi că, în ambele cazuri, interpretările sunt oarecum „servite”, previzibile, ceea ce face cu adevărat nou Mircea Eliade fiind s㠄cufunde” opera/operele analizate într-o mare de referinţe mitico-religioase, căutând şi identificând recurenţele simbolismului „insulei transcendente” şi scărilor. Într-un fel, limitele acestei hermeneutici sunt cele ale criticii arhetipale înseşi. (E un întreg dosar critic referitor la critica arhetipală, iar Frye însuşi nu a scăpat unor delimitări foarte dure.) Adevărul este că interconexiunile „incontrolabile” mit-literatură neputând fi sub nicun chip negate, nu e deloc sigur că ele garantează ceva pentru vreuna dintre părţi, nici măcar atunci când tind să se confunde, să facă schimb de identitate.
     Strategia de cercetare a lui Eliade, se vede foarte bine în Insula..., e una cu două componente: erudiţie cât mai amplă, informaţie pînă la limita saturării mentale, „epuizare” a documentării, pe de o parte; simplificare a comprehensiunii, sub forma ofertei unor scheme cât mai limpezi, „universale”, maniabile, recuperabile ca formule inevitabil repetitive: axis mundi, sacru-profan, real-iluzoriu etc, pe de alta. E ca şi când s-ar fi folosit de o gramatică generativ㠄inversă”, ajungând la mereu aceleaşi rezultate (sau făcând în aşa fel încât să inducă aceleaşi rezultate), în ciuda proliferării indefinite a soluţiilor concrete ale gândirii mitice. E prezentă aici o variantă personală a disputei istorism-fenomenologie (structuralism), care – practic – a definit (şi aproape că a sfâşiat!) cercetarea în ştiinţele umaniste ale secolul 20. În mai multe rânduri, vorbeşte despre „ecumenismul” simbolurilor religioase, ceea ce introduce o constantă transistorică (nu numai translocală) în multitudinea de fenomene mitice şi religioase particulare. Fundamental, gândirea recuperator-mitologică a lui Eliade era una sincer interesată de evoluţie. Numai că el a înţeles foarte devreme că e nevoie şi de restructurări solide, iar cum aspiraţiile lui erau globale (Insula lui Euthanasius e o mărturie inclusiv în acest sens), singura posibilitate pe care a identificat-o a fost cea a unor modelizări conceptuale radicale, care să străbată materia imensă avută în vedere şi care – fatalmente – l-au expus multor riscuri şi critici.  Iar Histoire des croyances... nu e altceva decât o sinteză foarte personală a celor două atitudini, o „împletire” a axelor. 
Cum spuneam, Eliade e foarte aproape în Insula... şi de un comparatism exersat pe diverse tronsoane ale literaturii europene: „Ce păcat că Unamuno, care citise tot, n-a cunoscut savuroasele descrieri ale lui Chrétien de Troyes! Cavalerul Tristei Figuri şi-ar fi găsit un admirabil tovarăş în acest Perceval le simple, nesupus faţă de toate regulile conduitei cavalereşti, şi purtând totuşi Harul care va transfigura cavaleria medievală într-un nou tip de umanitate.” (Un amănunt din „Parsifal”). Cu enorma lui apertură informaţională, sever filtrată şi deja foarte rodată, Eliade putea produce oricând o interpretare inubliabilă în registrul strict literar.       
Atunci când comentează autori sau teme româneşti (Lucian Blaga, Eminescu, folclorul medical etc.) nu face nicio diferenţă de tratare sau situare, ci le valorizează diferenţiat. Perspectiva (metodologică) în care lucrează este una aşezat generalistă, deasupra faliilor (inclusiv civilizaţionale) curente. Modelul hermeneutic propus este unul relaţional, nu autocentrat, intolerant, aşa cum au fost atâtea altele.
© 2007 Revista Ramuri